Dreaming in the land of broken dreams...

Hei! Dupa cum spuneam,m-am apucat de un fic nou.E mai ciudatel,dar sper sa va placa    Apropo,o sa postez pe capitole   

Capitolul I

De ce e totul asa întunecat?Unde sunt?Ce-i cu toate umbrele astea?De ce nu înteleg nimic?Auzeam doar zgomote,iar apoi o liniste asurzitoare.Atunci,mi-am dat seama ca totul se terminase.Uneori,obisnuiam sa ma mai plimb prin salonul de spital in care am murit,vazand alte zeci de suflete suferinde.Poti sa ma consideri “fantoma spitalului”...Dar nu,nu sunt genul ala de fantoma care se pricepe sa îngrozeasca lumea.Obisnuiesc doar sa privesc tacuta totul.
Ratacind o mie de carari în lumea asta,vazând milioane de stele stinse,universuri moarte,fiinte fara suflet,începeam sa cred ca monotonia asta o sa ma bântuie etern.Paseam usor peste apa sângerie a micului izvor,lasând lacrimile cristaline sa se prelinga pe chipul meu palid.Ma îndrept usor catre un copac cu frunze de matase neagra si ma asez la umbra sa.Îmi îndrept privirea catre cer si vad astrul acela argintiu,imens..Semana cu luna...Ma sprijin de tulpina copacului si închid ochii.De ce încerc sa adorm ?Stiu bine ca nu pot face asta…deja dormeam,pentru totdeauna…
Îmi sterg lacrimile,privesc inca o data spre cer si încep sa cânt…
“Pe o raza de speranta,
Când o stea cadea,
Era prins cu fir de viata,visul meu era,
Un ideal,vise adunam...”
Ma ridic si merg mai departe…Nu stiu unde merg sau ce fac..stiu doar ca nu am unde sa fug sau sa ma ascund de lacrimi si tristete.Când am parasit lumea,nu ma gândeam ca totul va fi asa greu.Insa,nu am ce face.Sunt blocata aici..si asa voi fi mereu…
Timpul trecea încet.Priveam în gol si nu ma gândeam la nimic.
A : Ce faci aici? Iar te plimbi de mii de ori in aceleasi locuri?
Trecusera câteva momente,iar eu nu raspundeam...Priveam doar in gol.
A : Eliza! Cu tine vorbesc! Spune ceva!
E : Da,Ailyn...ce vrei sa fac? Singurul lucru pe care îl pot face acum e sa îmi port pasii pe cararile astea.
A : Vino cu mine...
E : Nu...Îmi e bine aici.
A : Nici tu nu crezi ceea ce spui.Se vede asta în ochii tai.
E : În ochii mei? Ce poti vedea în niste ochi asa întunecati si înlacrimati?
A : Sufletul tau.
E : Suflet? Am eu oare asa ceva? Sufletul meu a disparut în momentul în care inima mea a inghetat…Si asa va ramane:înghetata,împietrita,inexistenta.
A : Chiar ma urasti asa mult?
E :  Cum as putea sa-mi urasc sora?
A : Atunci de ce spui astea? Eu încerc sa te ajut si tu uite cum te comporti.
E : Scuze,dar nu cred ca poti întelege...
A: Tu nu ma lasi sa inteleg!
Se asternuse iar tacerea.Am luat-o de mâna si în acel moment i-am aratat ce simt.În mintea ei apareau tot felul de imagini si sentimente pline de suferinta.
A : Opreste-te! De cate ori sa îti mai spun ca nu vreau sa intri în mintea mea doar sa ma faci sa sufar?
E : Pâna când vei întelege prin ce trec...si ma vei lasa sa fac ce stiu.
M-am uitat în ochii ei.Se vedea ca nu ii prinsese bine ceea ce tocmai facusem...I-am mai aruncat o privire de câteva secunde,iar apoi a adormit cazand în bratele mele.
Adevarul e ca nu sunt o “creatura” prea normala…Pot sa citesc sau sa induc gânduri doar prin faptul ca iau pe cineva de mâna si pot sa fac pe oricine inconstient sau sa îl adorm doar dintr-o privire...Insa,toate astea se intampla doar în lumea aceasta fara viata,caci în lumea oamenilor nu pot face nimic din toate acestea.
Dupa câteva ore,Ailyn se trezise si pleca fara sa spuna vreun cuvânt.Ma simteam vinovata,dar nu voiam sa îi arat asta.Chiar nu voiam sa o las pe Ailyn sa vada ca-mi pare rau.Am preferat sa plec.Am ajuns din nou in salonul acela întunecat.M-am asezat lânga geam,privind luna.Razele cadeau pe chipul palid al unei fete.Avea ochii vinetii,venele strapunse de acele reci ale perfuziilor,iar parul negru îi era rasfirat pe perna.O priveam cu mila si îmi aminteam ca asa eram si eu...Va muri cu siguranta si ea,imi spuneam eu...Poate ne vom întâlni.Poate suna ciudat ca spun asta cu atâta certitudine,însa eu nu cred in viata.Obisnuiam sa cred ca viata e doar un nume banal dat unui vis,în timp ce moartea e un alt nume dat momentului în care ne trezim din vis si ne dam seama ca totul a fost doar o iluzie.Moartea si viata sunt de fapt doua lumi,ca doua universuri paralele,dar care au o asemanare între ele.Înca nu stiu asemanarea...nici nu vreau sa o cunosc,însa nu m-ar deranja sa am ocazia sa aflu cândva...